TATA VROIA SA NE VEDEM, SPUNANDU-MI CA-I ESTE FOAME
I-am expediat astăzi fiicei un mesaj prin poşta electronică. Nu ştiu ce m-a apucat. Am plâns aici, la serviciu, deşi îmi ziceam mai înainte că trebuie să fiu puternic. Dar mă doare mult ceea ce se întâmplă.
Iată conţinutul acelui mesaj: "În toamna anului 1984, cu câteva luni până să moară, tatăl meu era internat în spitalul oncologic din Balti. Îl vizitam zilnic şi îi duceam ceva de-ale gurii, deoarece în spitale hrănesc cum hrănesc.
S-a întâmplat însă într-o zi că nu l-am vizitat nici eu, nici mama-ta. Când am venit acasă, spre seară, mi-a dat un telefon şi m-a rugat să-i aduc ceva gustos. Parcă-i aud şi acum vocea din receptor: Pavlic, adă-mi ceva de mâncare că mi-i foame.
Am alergat la spital cu ce aveam să-l văd şi să mă vadă. Nu mai era el atât de flămând. Vroia să ne vedem. Simţea că peste ceva timp va muri.
Zic, îi aud şi astăzi, după atatia ani de la momentul când a plecat în ceruri, vocea duioasă din receptor. Şi regret mult că o zi mai înainte nu trecusem pe la el, la spital.
Nu ştiu ce aş putea face să-l văd astăzi printre noi."