UN ALBUM CU DESENELE FIICEI DE ACUM DOUA DECENII

Am descoperit acum ceva timp in sertarele si politele bibliotecii mele un album al fiicei. Era in clasa VI A la Liceul-Gimnaziu "Mihai Eminescu" din Balti, iar albumul contine mai multe desene executate de ea in cadrul orelor de arta plastica. Ar fi un detaliu important sa-l spun, dar nu-mi pot aminti daca in acel an Rodica frecventa deja si Scoala de arte plastice din localitate.

Zic asta, deoarece, repet, nu stiu in ce an fiica m-a rugat s-o inscriu la respectiva institutie de invatamant. Nu am putut sa-i refuz mai ales ca i-am observat interesul fata de desen si ca avea note bune la liceu. Am luat-o de manuta si am mers la scoala de pictura, unde domnul Oleg Carp, actualul director al institutiei, a inscris-o chiar in clasa pe care o conducea el.

Imi vine greu sa spun ceva despre cum s-a descurcat Rodica la orele acestei scoli, unde mergea cateva zile in saptamana dupa lectiile de la liceu. Tin, insa, destul de bine minte momentul cand, fiind deja in anul 3, m-a rugat sa accept sa abandoneze lectiile la aceasta institutie. La liceu era, pare-mi-se, in clasa a zecea sau a unsprezecea si se ingrijora ca nu va reusi sa mearga in pas cadentat la ambele institutii de invatamant. 

Mai avea un an de studii la Scoala de Arte plastice. Cel mai interesant si cel mai greu, unde elevii invatau si deprindeau sa execute picturi in ulei.

Deunazi l-am intalnit in centrul urbei pe domnul Oleg Carp, pedagogul si conducatorul de clasa de la Scoala de Arte plastice al Rodicai. M-a mirat ca si-a amintit de fosta lui eleva, desi s-au scurs cam multisori ani. Si mi-a spus cuvinte calde despre clasa in care era inscrisa si Rodica si pe care a parasit-o.

M-am gandit ca ar fi trebuit sa spuna si ceva nu prea placut despre parasirea inainte de termen de catre Rodica a scolii. Ca nu cred sa nu-l fi durut acest abandon. Sa modelezi trei ani un suflet, un mic talent si sa nu-ti vezi rezultatul muncii tale, e ca si cum ai pluti intrun ocean fara sa mai ajungi la mal.

A tacut. N-a zis nimic la aceasta tema, domnul Carp.

 "SA SE VADA CA GHETELE SUNT IN MAINI"

Eleva silitoare fiind, fiica-mea s-a bucurat mult de atentia si sustinerea noastra, a parintilor, dar si de cea a profesorilor care i-au apreciat inalt spiritul ei creativ. Avea 12 ani cand a obtinut un bilet la o tabara de vara desfasurata in Sighetul romanesc. L-a castigat ca invingatoare a unui concurs cu genericul "Ce stiu eu despre anii comunismului", anuntat de Academia Civica din Romania. Concursul a intrunit circa 150 de elevi intre 11 si 18 ani din Romania, Republica Moldova si Ucraina (Bucovina de Nord).

Rodica a apelat la ajutorul meu, intrebandu-ma ce tema sa aleaga si cum sa o desfasoare. I-am propus sa se inspire dintrun material de-al meu despre edificarea in piata Garii de Nord din Balti a unui monument consacrat memoriei fostilor represati si detinuti politici trimisi in siberii de regimul comunist. Il publicasem tocmai in acele zile in unul de ziarele editate la Chisinau.

S-a intors de la acea Scoala de vara din Sighet deosebit de impresionata. Mi-a aratat o poza cu poetesa Ana Blandiana. Cum s-au plimbat impreuna descult pe la o stana din Maramures. Si mi-a povestit cum poetesa a cerut celui care le-au fotografiat  "sa se vada ca ghetele sunt in maini".

Inspre toamna anului 1999, Fundatia "Academia Civica", presedinta a careea era aceeasi Ana Blandiana, a editat culegerea "Exercitii de memorie". Cartea cu peste 300 de pagini a inserat materiale scrise de participantii la concurs. Iar "Povestea unei statui neridicate", semnata de Rodica Dumbraveanu a fost plasata in paginile 210-211 ale cartii.

"O prima concluzie de ordin general este ca ceea ce stiu acesti elevi despre comunism nu stiu din scoala, ci din familie, de la vecini, de la prieteni, din ziare, din carti gasite intamplator. Dupa zece ani de libertate a informatiei, atat in Romania, cat si in Republica Moldova, scoala se afla inca in afara lantului informational care il face pe copil sa inteleaga istoria pe care trebuie sa o continue", scrie in Postfata culegerii Ana Blandiana.

  MIRACOL SAU NEGLIJENTA DIN PARTEA MEA?

Nu stiu ce s-a intamplat, dar am pierdut circa o treime din textele ce le-am scris si le-am incatusat in ceea ce am intitulat "Poveste neieseana". Nu caut vinovatul, caci ar putea sa fiu chiar eu. Am tot mutat dea lungul anilor aceasta "poveste" dintrun calculator in altul. O aveam depozitata si in doua sticuri pentru orice situatie. Acum nu o gasesc in varianta deplina nici intrun calculator, dar nici in sticuri. Sa fie un miracol?

Acum, cand m-am pomenit in situatia ca nu am cu ce completa acest blog pentru ultimii circa 10 ani, voi incerca sa rescriu cele ce s-au intamplat in aceasta perioada. Voi reveni doar la cele mai importante momente din viata fiicei si a relatiei ce o am cu ea. 

Stiu, n-o sa pot rescrie chiar tot ce am simtit la momentul potrivit, dar asta este situatia.

Cred ca titlul pe care l-am afisat mai sus e cel mai potrivit pentru aceste randuri. Pentru ca neglijenta mea e tot un fel de miracol. Miracol de care, in viata mea, am norocul sa ma ciocnesc mai rar. 

 KIMY, PISOIUL CARE MA URMAREA DE PE PERVAZ

Kimy este (inca mai cred ca-i viu) un motan dragut, destept, intelept si alintat din familia lui Sandu si a Rodicai, despre existenta caruia am aflat inca in timpurile cand cei doi de-abia puneau la cale intemeierea cuplului. A fost o perioada ca a abitat la Balti, atata timp cat baietii au mers intro vacanta peste hotare. Anume atunci am devenit prieteni, se pare, foarte apropiati.

Deoarece imi plac mult animalele, am incercat sa-l pornesc la fuga dupa mine, desigur in conditiile unui apartament cu doua odai. M-a inteles corect si a acceptat provocarea. 

Apoi m-a provocat sa-i ofer o maslina sa se joace cu ea asa cum stie doar el. O arunca astfel ca sa cada intrun loc unde nu putea fi vazuta. Se invartea, se chinuia pana scotea maslina de dupa frigider.

Nu-i placea sa fie mangaiat. Cel putin, nu suferea sa-l ating eu. Dar dimineata, pe la orele 5-6 intra in camera mea si urca pe pervazul ferestrei. Si urmarea de la etajul 4 cat de matinali sunt baltenii si ce fel de fiinte mai misunau prin curte. Iar cand i se facea lehamite de tot ce vedea jos prin plasa geamului deschis, isi arunca privirea spre patul unde dormeam eu. Fara sa scoata macar un sunet. Si ma privea atat de sincer si atat de bland.

A acceptat doar mangaierile nepoticai, Magdalena, care, se pare, se bucura de cea mai mare atentie din partea lui Kimy. Si ea, nepotica, nu se lasa mult asteptata sa se foloseasca de bunatatea pisoiului.

In copilaria Rodicai, i-am adus un mâtisor sa-l ingrijeasca si sa-l creasca. Pana la urma, Tom - ca asa l-a numit fiica - a avut mai multa grija de ea. Iar cand Rodica lipsea, Tom care atinsese circa o jumatate de metru lungime, se apropia de mine si daca eram culcat pe divan, se-ntindea alaturi si-ncepea sa toarca. Simtea el ceva in partea stanga a pieptului meu.

PALMA

6 august 2020

Am primit astazi o palma pe obraz. Fiica, fiind in trecere pe la Balti, nu a vrut sa intre si pe la casa parinteasca, adica nu a vrut sa ne vedem. A trecut, in schimb, impreuna cu mama-sa, pe la casa parintilor mei, unde s-a intalnit cu sora-mea. 

Si a plecat la Chisinau. Impreuna cu nepotica si cu ginerele. Iar eu am ramas cu dorul. Cu dorul care ma mistuie de vreo 3 ani si ceva.

 CINCI ANI CA O CLIPA S-AU SCURS

25 septembrie 2020

Nici nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 5 ani. Cinci ani de căsnicie oficială, cu acte în regula și cu drepturi, dar mai ales cu obligatiuni... obligatorii. 
E vorba despre familia Spânu, formată din ginerele Sandu Spânu și fiica, Rodica Dumbrăveanu, care actualmente e deja Rodica Spânu. 
Prima poza e din timpul studentiei fiicei, banuiesc, din vremurile înfiripării relației lor. Urmatoarea e ceea ce a urmat dupa nunta. 
E deja istorie, scrisa de Magdalena.

Fericiți să fiți, dragilor!

OBOSITA SI INDISPUSA DE METODELE DE INSTRUIRE, FIICA AFIRMA CA INTERESUL EI FATA DE FACULTATE E PE PATUL DE MOARTE

04 decembrie 2012 

Deabia azi descopăr în "Nelinisti"-le Rodicăi un text datat cu 3 ianuarie 2008 scris de cineva pe un forum, care condamna practica predarii materiei la facultatea de arhitectura a UTM: "toate diskutziile s limiteaza la sex + mashini+bani. trist, plictisitor shi obositor. ma gandesk la liceu )) makar kat de kat mai bine, in comparatzie cu modu' in care mi se infatzisheaza univeru'. putini ink o inteles in ce consta profesia, tatz vad banii pe care au sa-i faka pe seama la asta, tipic sh banal. an' trecut am mai rezistat cat de cat da' anu ista nik plashere, park is intr-o depresie de tip pasiv, cronica mai degraba ...oiibleaa... huiovaia situatzye.."

Si deoarece Rodica studia la aceeasi facultate, nu a putut sa nu reactioneze la cele scrise.

"Subscriu la fiecare cuvantel, scrie ea. As mai adauga oboseala cronica si...indiferenta toata a unor profi fata de faptul in care ni se preda materialul. Tuturor le place la facultate, mie - nu, nu gasesc oameni cu care sa am d/e ce vb, oameni cu care sa imi fie interesant. Nu vad nici un interes al profilor, fata de felul de a ne instrui, de a o face cat mai coerent, mai bine si clar pt noi de a ne arata cum e mai bine. Tot ce pot sa faca, e sa zica ca am facut rau, ori sa nu zica nimic, si la sf sa ai o anumita nota, fara ca sa fie argumentata, ori si mai rau...sa nu vina profii la ore si la sf sa astepte proiectu gata facut. 

Mai am inca 3 ani pe langa astia 3. Sper sa rezist, sper din tot sufletu. De multe ori ma intrebam daca nu cumva am facut alegerea gresita. Simt ca nu, simt ca arhitectura e de mine, e domeniul in care chiar as vrea sa ma afirm, domeniul in care as vrea sa fac cariera, doar ca ash vrea ca totul sa fie nitel altfel.

Indiferenta ucide, iar, interesul meu fata de facultate, e pe patul de moarte. Uneori imi pare ca pot invata mult m multe de pe net, decat de la facultate, unde ti se impun anumite teme prost argumentate, unde ai parte de prelegeri cu profi analfabeti, care in loc sa zica "diferiti" zic "deferiti", si multe alte specimene.

Oboseala cronica dureaza si imi ucide si mai mult interesul. Un singur lucru mi-l mai trezeshte din cand in cand bursa, mica asa cum e, as zice chiar simbolica, ca imi ajunge numai pt transport. Nu vreau sa am restante, pt ca altfel pierd bursa. Nu e mare lucru, dar vreau sa am bursa numiti-l un principiu, un moft, dar asta e. 

Sunt atat de obosita...si inca ma asteapta o sesiune de foc. Parca mi-e dor de liceu, desi, nu am pasit pragu lui de mult timp."

Trecuse trei ani de la momentul cand Rodica plecase de acasa. Inca trei ani, precum afirma chiar ea, mai avea de învatat.

 

FIICA-MI SOLICITA AJUTOR SA OBTINA CETATENIE ROMANA

13 mai 2010

Ieri am primit un mesaj de la Rodica. Nu ţin minte să-mi mai fi scris ceva pe net. Decât doar în copilăria ei, când făcea primii paşi în misterioasele taine tehnice ale internetului.

Fiica îmi răspunde la propunerea mea de a încerca să participe la un concurs de fotografii anunţat de o firmă solidă din Chişinău. Mi-a spus că nu va participa deoarece organizatorii concursului par a fi nişte zgârciţi şi nu au aprobat măcar un premiu pentru învingători. Iar eforturile pe care trebuie să le depuie participanţii la concurs sunt enorme.

Am căzut de acord cu Rodica, mai ales că organizatorul concursului a urmărit mai mult un scop meschin de aşi face publicitate gratuită cu sudoarea unor eventuali naivi participanţi la concurs.

Tot ieri, alăturat răspunsului la propunerea mea fiica mă întreabă ce acte am eu din genul celora necesare pentru obţinerea cetăţeniei române. Pentru că o parte din acestea i-ar fi de folos şi ei în intenţia de a solicita cetăţenie română.

M-am bucurat mult de acest mesaj şi i-am răspuns cu lacrimi în ochi şi cu gândul că fiica mea încearcă să depăşească graniţele impuse în relaţia ei cu mine. Și ca mâine-poimâine va deveni cetațean român. 

Eu sunt de multi ani.

 "CEL MAI GREU E SA FII NU COPIL DE PARINTI, CI PARINTE DE FII"

26 aprilie 2010

Aflu astăzi pe Facebook că Rodica îi scrie unei prietene două versuri din poemul lui Adrian Păunescu „Repetabilă povară”, pe care în ajun redutabilul actor român, Florin Piersic, l-a recitat într-o emisiune de la Jurnal TV:  „Cine are părinţi, încă nu e pierdut / Cine are părinţi are încă trecut.”

M-au podidit lacrimile, la fel cum a lăcrimat şi Rodica, dacă e să o credem, atunci când l-a auzit pe Florin Piersic declamând poemul lui Adrian Păunescu. Am scris un comentariu la spusele Rodicăi, comentariu alcătuit din altă strofă a aceluiaşi poem de Păunescu: „Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând / Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. / Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii / Nu copil de părinţi, ci părinte de fii...”

Primul gând care mi-a venit, descoperind avizul Rodicăi pe Facebook e cel care mă face să cred ca este tot atât de emotivă ca şi mine, că nu e afectata inca de cinism, si ca, la sigur, se gândeşte nu doar la maica-sa, ci şi la mine. 

Doar că mă gâdilă ceva neinteles inca de mine. Reiese dintro strofă a aceluiaşi poem de Păunescu: „Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns / Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. / Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? / Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.” 

GRIGORE BURDA DIN GERMANIA MA ITREABA DESPRE COLEGII LUI SI DESPRE SATUL IN CARE S-A NASCUT

Tot 28 martie 2010

Deunăzi primesc pe www.odnoklassniki.ru un mesaj din Germania, semnat de Grigore Burda. Este feciorul directorului meu de şcoală, dar şi conducătorului de clasă, Alexei Efimovici Burda. E şi un coleg de şcoală, deoarece şi-a făcut studiile doar cu un an mai târziu ca mine.

Mi-a spus că se află de vreo două decenii în Germania, că s-a acomodat la viaţa de acolo şi că se simte bine. Mi-a mai scris că comunică cu Maia, soră-sa aflată tot în Germania. Comunica in limba moldovenească, cu copiii – în limba rusă şi cu nepoţii şi ginerele – în germană.

Stau acum şi mă întreb cum de un evreu-moldovean, crescut şi educat în mediul moldovenesc, poate să treacă cu atâta uşurinţă prin această metamarfoză încât să accepte o asemenea schimbare a stării de lucruri, iar un moldovean păcătos, cum sunt eu, să nu-şi permite asemenea lux.

Zic, îmi pun această întrebare şi o raportez la interesul lui Grigore Burda faţă de ceea ce se întâmplă în R. Moldova, în Bălţi şi în Corlăteni. Grişa mă întreba în unul din mesaje ce mai fac colegii lui de clasă şi am simţit în acest interes o fire de moldovean sadea, chiar dacă părinţii lui, Dumnezeu să-i ierte, au fost dar şi el, se consideră evreu. Să fie un blestem al moldovenilor români? 

TATA A VRUT SĂ MĂ IMBRĂȚIȘEZE ÎNAINTE DE A-ȘI DA SUFLETUL. N-A REUȘIT

Pe 5 martie 1985 am văzut cum moare un om. Murea nu un oarecare cineva, ci chiar tatăl meu.  

În ajun am stat toată noaptea alături de el la spitalul oncologic din Bălți. Ca spre dimineață, medicii să mă sfătuie să-l duc acasă. Să moară în casa lui. 

Iar noaptea dintre 5 și 6 martie l-am ținut în brațe până și-a dat sufletul. Îl văd și astăzi cum încerca să ridice brațul drept să mă cuprindă înainte de a pleca în infinit. De parcă avea de gând să-mi spună: adio Pavluşa! 

Mi-amintesc deseori de acel moment și nu pot înțelege de ce nu realizam atunci că tata pleca să nu mai revină. Să nu-l mai văd niciodată. Fizic să nu-l văd, deoarece în vis îmi apare de foarte multe ori. 

La momentul morții lui tata Rodica încă nu era în viață. Ea s-a născut cu aproape doi ani mai târziu. După surioara sa mai mare, Gabriela, care a murit în maternitate pe 28 noiembrie 1985, la doar două zile de la naștere. Chiar medicii din instituția în care se născuse i-au pus diagnosticul: родовая травма головного мозга, кровоилеание в мозговой ткани головы.

Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei. Rodica - cu un an si ceva mai târziu.

BANII NU ADUC FERICIRE. ȘI NICI PREA MARE DRAGOSTE ȘI STIMĂ FATA DE PARINȚI

24 ianuarie 2010

Mă tot întrebam acum un deceniu, întrun jurnal personal, de ce  tata şi mama îmi sunt fiinţele cele mai scumpe după fiică. De ce mai şi continui să-i iubesc chiar şi după trecerea lor în eternitate. Mă întrebam atunci dacă nu cumva acest sentiment ţine de cât de mulți bani îmi dădeau un tinerețe. De un 10, 15 ruble sovietice pe care mi le înmanau sau mi-i trimiteau prin postă în vremea studenției mele.

De fapt, erau un adaos aceste 10-15 ruble la ceea ce câştigam de pe unde puteam în timpul studenţiei.

Îmi pun această întrebare şi astăzi și găsesc doar un singur răspuns. Nu, nu mi-am iubit părinții doar pentru că-mi dădeau aceşti bani. Dragostea faţă de parinti îmi era implantată genetic în sufletul meu.

Mă întreb acum de ce nu simt ceva asemănător din partea Rodicăi. Si nici nu indraznesc ca cred ca fiica nu are implantat acest sentiment în suflet. Pentru că îmi amintesc cum îmi sărea în braţe murdară de lut când o vizitam la bunicii ei de la Bocşa. Şi pentru că chiar ea scrie în jurnalul ei „Nelinişti” cu mare dragoste despre clipele când ne închideam împreună în baie ca să copiem nişte pelicule pe hârtie fotografică.

"Fed'u m-a facut sa-mi aduc aminte de atatea..De copilarie, cand sedeam in baie, cu beculetu' ala rosu..Baia era camera noastra obscura..:) Ieseau poze frumoase, alb-negru...Toate cele diferite solutii, insasi procesu de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor..Mai intii in primul vas, printr-o solutie, apoi in urmatorul...Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii...Eram atat de fericita cand manuiam trecerea fotografiilor prin solutii, de ziceai ca faceam asta de-o viata...Astea sunt senzatiile de acum, desi trecusera ani buni... Cand am deschis Fed'u ca sa bag o pelicula, am dat p/e o alta...din pacate nu stiam ca avea o pelicula... Imi pare rau ca s-a pierdut, tre' sa fi fost ceva frumos si alb negru sigur...Frumos pt ca tine de trecut...Amintiri, rafturi de amintiri... Rafturi de amintiri, dulce amintiri."

 

EXPOZITIE CU FOTOGRAFII ARTISTICE DESPRE DISTANTA UNUI PUPIC, INAUGURATA SI LA BALTI

28 noiembrie 2009

Astăzi Rodica îşi inaugurează expoziţia de fotografii artistice „La distanţa unui pupic” în incinta pinacotecii din oraşul natal. E un eveniment mare, totuşi, în viata ei de artist plastic.

La ora când inserez aceste rânduri Rodica este acasă, sosita la Balti inca ieri, şi e în aşteptarea unei prietene de la Chişinău, care zice ea, a ajutat-o mult în organizarea respectivei expoziţii. Prietena urmează s-o ajute şi la Bălţi.

Mai suntem în aşteptare. E ora 10 şi 12 minute. Pentru ora 12.00 este anunţată inaugurarea oficială a expoziţiei. Am plecat spre pinacotecă în trei, fără prietena de la Chisinau, care, se vede, intarzia.

Eram aşteptaţi acolo. A venit mai multă lume la vernisaj: prieteni, rude, cunostinte. A venit şi sora-mea cu Violeta, nopoţica, adică, verişoara Rodicai. Erau prezenti si Eugen Uruşciuc de la DECA-press împreună cu Vitalie Cazacu, directorul agenţiei unde cândva am activat şi eu. A fost şi Valeriu Gorbul cu o reporteriţă de la JurnalTV care au asigurat punerea pe post a unui reportaj TV. 

 

 

''LA DISTANTA UNUI PUPIC" VERNISATA LA CHISINAU

18 septembrie 2009

Aflu astăzi că Rodica e la prima expoziţie personală. Noutatea am aflat-o din internet. Expoziţia se numeşte "La distanţa unui pupic..." şi se va deschide pe 21 septembrie. https://blogosfera.md/view-post-v-91535-0-romana.html

Ca să nu greşesc, redau integral textul oferit de fiica-mea în blogul său. Iată-l: "Anul acesta pentru a doua oară, între 22 şi 28 septembrie 2009, în întreaga lume se sărbătoreşte International Babywearing Week - Săptămâna Internaţională a Port-bebeurilor. Ca să verifici dacă ai pus copilul corect în sling, trebuie să faci două lucruri. Să-l cuprinzi şi să-i dai un sărut în creştet. Dacă poţi să faci asta uşor, atunci l-ai pus corect. Exact ca şi cum era să stea, dacă îl ţineai în braţe, fără sling. Mii de ani oamenii în toate colţurile lumii şi-au purtat copiii în port-bebeuri din ţesătură, aşa, la distanţa unui pupic în creştet!

Luni, 21 septembrie 2009, la ora 11:00, Vă invitam în parterul Mall Dova, la deschiderea expoziţiei de fotografie, semnate Rodica Dumbrăveanu (adică subsemnata )) ), "La distanţa unui pupic..." Vor fi expuse 26 de fotografii cu mămici superbe, cu bebelusii lor aproape de inimă! ...iar dacă nu ajungeţi la deschidere, atunci veniţi în altă zi, căci lucrările vor fi expuse timp de o luna întreagă! Între 21 septembrie şi 21 octombrie 2009!  Vă aştept cu drag!"  

DE PARCA INCERC SA INOT FARA MAINI SI PICIOARE

11 septembrie 2009

Am primit astăzi un SMS de la... Rodica. Primul de la 5 iunie 2006 încoace. Doar trei cuvinte: LA MULŢI ANI! Fiica m-a felicitat cu ocazia zilei de naştere.

Abia m-am stăpânit în plină stradă, căci acolo m-a prins mesajul, să nu izbucnesc în plâns de bucurie. Acasă mă mai aştepta o surpriză. Doamna mi-a înmânat un tort şi un cadou cu aceiaşi ocazie.

Nu mai ştiu ce să cred. Nici nu banuiam că conflictul din familia noastră va ajunge la un asemenea deznodământ. Dar mă tem, (nu, nu zic bine) si ceva nu-mi permite sa accept aceasta parcă nouă situaţie.

E ca şi cum sufletul meu a apucat pe altă cale. De parcă încerc să înot, dar mâinile şi picioarele îmi lipsesc. Mi le-a luat un păgân. 

 CIRESELE LUI TATA

12 iulie 2009

E duminică şi e Sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel. Am sosit de curând de la Corlăteni cu o frumoasă amintire. 

Mi-am amintit, ori am visat, nu mai ţin minte bine, de o seara de iulie a unui an când bunul meu tata era încă în viaţă şi lucra in livada colhozului din localitate.
Eram tocmai cu sotia la Corlăteni in compania tuturor celora de-acasa cu excepţia lui tata. Îl aşteptam să vină din livada, de la cules cireşe. Ştiam că îşi va face apariţia de curând în ogradă.
Nu a trecut multă vreme că l-am şi văzut deschizând portiţa. I-am ieşit în cale deposedându-l de căldarea plină cu cireşe de culoare albă dar coapte şi foarte dulci.
Rodica inca nu se nascuse. Dar ciresele lui tata erau si pentru ea.
Ce amintire, doamne! Cata lipsa de armonie cu acest epizod, când azi, pe la 19.00 a intrat Rodica în casă şi nu a urmat nici o reacţie văzându-mă sosit de la Corlăteni.

Oare de ce îmi amintesc tot mai des de tata? 

 "TOT CE AM, AM DATORITA MAMEI MELE SI CU ASTA AM ZIS TOT"

23 iunie 2009.

Descoper în ziarul local „Vocea Bălţiului” un interviu realizat cu fiica. Drept pretext pentru acest interviu a servit, aşa cum reiese din spusele autorului materialului, un loc premiant luat de Rodica la concursul foto „Acest verde crud...” anunţat de revista „Punkt”.

Spune multe lucruri frumoase Rodica în acest interviu. Dar spune si lucruri contradictorii. „Tot ce am, am datorită mamei mele şi cu asta am zis tot”, răspunde Rodica la una din intrebarile reporterului.

Ceva mai jos adaugă: „Dacă în liceu făceam (sau vroiam să cred că făceam, pentru că erau doar nişte încercări adolescentine) proză sau poezie , în gimnaziu făceam pictură şi desen, acum a venit timpul pentru fotografie”.

„Nu-mi place să mă limitez şi voi face tot posibilul ca acest lucru să se întâmple cât mai rar în viaţa mea”, mai declară Rodica în acel interviu. „Ar fi foarte multe de zis, însă nu cred că acuma este momentul să vorbim despre angajamente. Nu este momentul pentru asta, cel puţin nu în Republica Moldova. Mai trebuie să aşteptăm si poate din cauza asta răspunsul meu va părea puţin închistat şi foarte ambiguu, dar cine are urechi, va auzi, şi cine are ochi va citi”, conchide spre finalul interviului fiica mea. 

 SNOAVE DE-ALE LUI "MOSU" VASILE TABARTA

20 mai 2009

Îmi amintesc nu atât de des, dar il vad uneori in imaginatia mea pe Vasile Tăbârţă. actorul de la Naţionalul „V. Alecandri” din Bălţi, iar ulterior de la „Satiricus” şi Trupa lui Tudor Tătaru. Îl văd ca astăzi, Dumnezeu sa-l ierte, la o nuntă la care am fost şi eu cu toata familia pe când Rodica era încă la o vârstă la care dacă obosea o culcam în salonul maşinii, ori în orice încăpere căzută la îndemână.

Îmi amintesc că odata intrat în vorbă cu Vasile nu mai puteam scapa de el până nu se termina festivitatea. Cum a fost si la acea nunta, cand am tot discutat si am ras până nu ne-am luat rămas bun, de acum spre zi, în drum spre casele noastre care nu erau atât de departe una de alta. Vasile a spus toate cazurile hazlii din viata lui, dar şi toate bancurile pe care şi le-a amintit la acel moment, atât pe parcursul nunţii, dar şi în drum spre casă.

Rodica, care să fi avut vreo 10 anişori, îl asculta pe Vasile şi o bufnea râsul, ştiind că ascultă un actor talentat, dar că Vasile Tăbârţă este cine este nu-şi dădea încă seama. Mi-amintesc ca Vasile, care nu era încă aşa de bătrân, i-a marturisit Rodicai o snoava terminându-şi istorisirea cu "Uite aşa e, dragul moşului."

"Moşul" Vasile Tăbârţă a plecat peste câţiva ani în ceruri. Undeva fără remuşcări că şi-a simţit fiica pusă la cale. La cale spre carte, undeva în România. Eu însă mă simt obligat să recunosc că nu am reuşit să o conving pe Rodica, din cauze care nu au depins de mine, să meargă la studii acolo, unde daca mergea, rămânea Rodica cu sufletul pe care l-a avut încă de la naştere, curat, nepenetrabil de cancerul ipocriziei şi al ambiţiilor streine puse în funcţiune pentru răzbunare.

Îmi este dor de Vasile Tăbârţă. Dorul de Rodcia mă roade şi mai tare. 

"NELINISTI MAI MULT SAU MAI PUTIN FOTOGRAFICE"

31 martie 2009

De câteva zile Rodica se află acasă, la Bălţi. Nu a vorbit nici de data aceasta cu mine. Aşa şi a plecat la Chişinău fără să-mi zică măcar o vorbă.

Nu mai ţin minte dacă în perioada de la 14 mai 2008 până astăzi am mai notat ceva în acest jurnal. Vorba e că am mai multe variante ale lui, postate în diferite mape şi e posibil că am mai scris câte ceva undeva, dar tot copiind jurnalul de pe un calculator pe altul, posibil am încurcat ceva. Şi au rămas notiţele mele în altă variantă decât aceasta pe care am copiat-o aici.

Dacă şi am comis această greşeală, revin astăzi la jurnalul meu, deoarece am multe de spus. Şi bune, şi rele.

Din categoria celor bune face parte şi faptul că am descoperit undeva prin februarie un blog al fiicei întitulat sugestiv „Nelinşti mai mult sau mai puţin fotografice” https://moonitza.blogspot.com/. Era tocmai după tragica plecare dintre noi a poetului naţional al Romaniei, Grigore Vieru.

Când am deschis blogul am descoperit o mare pasiune a Rodicăi fata de arta fotografică. Tocmai postase nişte fotografii si comentarii de la înmormântarea marelui poet. Atât de reuşite artistic şi atât de dureroase.

Am răsfoit filele „Nelinistilor” timp de aproape o lună ca să văd şi să citesc tot ce a fotografiat şi scris fiica. De unde am aflat că-şi deschisese blogul de mai mult timp şi că o pasionează nu doar arta fotografică, mai bine zis fotografia artistică, ci şi jurnalismul. M-am bucurat mult de această mare pasiune şi dragoste a Rodicăi, chiar daca-şi face studiile la facultatea de arhitectura. Veţi vedea şi de ce.

 VICLENIE SI CINISM NEMARGINIT IN FAMILIE

14 mai 2008

Aseară am găsit printre hârţoagele de acasă un document. Un aviz de plată a impozitului pe bunurile imobiliare pentru anul 2007. Era avizul de plată a impozitului pentru apartamentul în care am locuit împreună toată viaţa şi unde a crescut fiica.

Doar că la rubrica Contribuabilului figura numele Rodicăi Dumbrăveanu. Am rămas perplex, ştiind că apartamentul în care locuim era înscris după mine.

La moment mi-a venit în cap ideea că refuzul Rodicăi de a vorbi cu mine de vreo doi ani are legătură directă cu schimbarea proprietarului apartamentului nostru. Şi că peste un timp oarecare mă pot pomeni în faţă cu un nou proprietar al locuinţei care o va cumpăra, chipurile, de la Rodica şi mă va evacua pe mine din propriul apartament.

Sunt sigur că ideea așa zisei treceri a apartamentului după numele fiicei fără a fi anunţat şi fără acceptul meu, aparţine mamei sale. Deoarece m-am convins nu doar o singura data de viclenia şi cinismul ei în relaţia familială pe care am avut-o. Nu sunt impotriva ca Rodica să devină proprietarul apartamentului pe care l-am obţinut eu cu multă trudă. Oricum, cândva el îi va aparţine. Dar modul clandestin de a incerca sa i-l atribuie mă pune pe gânduri. 

 CRED CA FIICA A TINUT CONT SI DE SFATUL MEU

12 mai 2008

Eram gata sa pun capac acestui jurnal. Nu mai vedeam rostul continuării lui. Dar s-a întâmplat ceva neobişnuit. Ieri a venit Rodica acasă. Din Romania. De la Iasi, din oraşul unde trebuia sa-şi facă studiile şi pe care l-a neglijat renunţând sa meargă sa faca facultatea la Universitatea Gheorghe Asachi.

Am aflat de la un vecin că a fost la Iaşi timp de o săptămână, la o reuniune a fotografilor. Da, a fotografilor, nu a arhitecţilor. Rodica se interesează de arta fotografica. A câştigat undeva la Chişinău un concurs de fotografii şi ca premiu a fost deplasarea la Iaşi. A si adus din dulcea capitala mai multe momente fotografice, doua dintre care le reproduc aici din blogul fiicei.

Mă bucur sincer pentru succesul ei. Pentru că in copilaria sa o învăţam să poată alege momentul potrivit pentru imprimarea unei imagine pe peliculă. A ţinut cont, cred, şi de sfatul meu. 

 AM FOST FERICIT, DAR, DIN PACATE, NU MAI SUNT

28 martie 2008

Am tot amânat să-i trimit Rodicăi încă o scrisoare în care o rog să revină cu faţa spre mine. Azi m-am decis. Iat-o:

"Rodica, buna! Nu este vina mea ca am pierdut încrederea faţa de mama ta. Omul se naşte, creşte, se dezvoltă şi prinde la minte în mod firesc, aşa cum îi este dat de la Dumnezeu. Sunt convins că nu m-am transformat dintr-un om bun, cum m-a născut mama, în altul rău. Aşa am fost acum aproape 30 de ani când am cunoscut-o pe mama-ta, aşa cred că am rămas şi în prezent. Rău, vulnerabil, pot, şi deja cred că am început deveni, sub influenţa unor cauze care nu depind de mine. Cum este singurătatea, gelozia, influenta mediului şi a condiţiilor în care mă aflu. E logica de care mă conduc în încercările mele de a te reîntoarce cu faţa spre mine.

Îţi spun aceste lucruri pentru că în relaţia noastra, până la conflictul meu cu maica-ta, au existat clipe foarte fericite cel puţin pentru mine, dar sper şi pentru tine. Când te-am adus acasă de la maternitate şi te-am văzut în pătucul care te aştepta deja. Când improvizam o joaca cu tine pe la vârsta de 3-4 luni. Când te provocam sa vorbeşti ceva la microfonul reporterofonului meu ca sa-ţi rămână vocea de atunci pe caseta pe care o mai avem şi astăzi. Când mergeam la Bocsa, la bunici, să te iau acasă şi îmi săreai în braţe plină de lut, pentru că erai undeva pe toloacă la o claca. Când mergeam cu tine la Chişinău să-ti arat unde lucrez, să te cunosc cu unii colegi, sa mergem în gradina publica cu Aleea Clasicilor si Stefan cel Mare si Sfant de straja. Când te-am inscris la Şcoala de arte plastice şi când te-am sfătuit să scrii un eseu pentru concursul anunţat de Academia Civica din Romania. Când discutam cu tine diverse situatii şi îmi părea ca mă înţelegi, chiar dacă mintea ta copilărească încă nu era pentru asemenea probleme. Multe au fost, foarte multe asemenea clipe, Rodica. Sper că şi tu îţi mai aminteşti de unele din ele. Şi eu eram fericit. Acum, din păcate, nu mai sunt.

Am comis, desigur, şi foarte multe greşeli. Dar astea sunt lucruri fireşti în viaţa unui om păcătos, precum suntem toţi. Greşeli pe care le faci şi le vei face încă şi tu. Dar acestea nu trebuie să rupă relaţia unui părinte şi a copilului său. Nu e o lege născocită de mine. E ceva dat de Sus, de la Dumnezeu.

Rodica, gândeşte-te că noi nu suntem veşnici: nici eu, dar nici mama ta. Suntem la vârsta când trebuie să ne gândim la cealaltă viaţă. Iată de ce te rog fiico, să revii ca să simt şi eu că cineva se gândeşte la mine. Nu vreau nimic altceva. Doar să vorbeşti în mod normal cu mine. Să nu taci atunci când îţi vorbesc, pentru că mă doare foarte mult inima şi sufletul. Te rog, nu grăbi goana mea naturală spre cealaltă viaţă Rodica. Te implor. Tata."

TATA VROIA SA NE VEDEM, SPUNANDU-MI CA-I ESTE FOAME

26 ianuarie 2008

I-am expediat astăzi fiicei un mesaj prin poşta electronică. Nu ştiu ce m-a apucat. Am plâns aici, la serviciu, deşi îmi ziceam mai înainte că trebuie să fiu puternic. Dar mă doare mult ceea ce se întâmplă.

Iată conţinutul acelui mesaj: "În toamna anului 1984, cu câteva luni până să moară, tatăl meu era internat în spitalul oncologic din Balti. Îl vizitam zilnic şi îi duceam ceva de-ale gurii, deoarece în spitale hrănesc cum hrănesc.

S-a întâmplat însă într-o zi că nu l-am vizitat nici eu, nici mama-ta. Când am venit acasă, spre seară, mi-a dat un telefon şi m-a rugat să-i aduc ceva gustos. Parcă-i aud şi acum vocea din receptor: Pavlic, adă-mi ceva de mâncare că mi-i foame.

Am alergat la spital cu ce aveam să-l văd şi să mă vadă. Nu mai era el atât de flămând. Vroia să ne vedem. Simţea că peste ceva timp va muri.

Zic, îi aud şi astăzi, după atatia ani de la momentul când a plecat în ceruri, vocea duioasă din receptor. Şi regret mult că o zi mai înainte nu trecusem pe la el, la spital. 

Nu ştiu ce aş putea face să-l văd astăzi printre noi."

  "PROSTI PAPA"

17 decembrie 2007
Ieri, 16 decembrie, am asistat la înmormântarea actorului Naţionalului “V. Alecsandri” Victor Odagiu, actor indragit si de fiica-mea. A murit nu numai de sărăcie şi abuz de alcool. S-a pierdut de singurătatea în care s-a aflat mulţi ani în şir.
Prima lui soţie, la care Victor a ţinut foarte mult, l-a abandonat acum circa 15 ani, măritându-se cu un american şi emigrând peste ocean. Feciorul Traian, care a rămas cu tata, a apucat pe drumurile drogurilor, ajungand la puşcărie. L-a momentul când Victor a plecat în lumea celor drepţi, mai avea de stat în închisoare încă doi ani şi jumătate din cei cinci anunţaţi de instanţă.

Ieri, mai multă lume care a venit să-şi ia rămas bun de la Victor în holul Teatrului Naţional “V. Alecsandri” a aşteptat până pe la orele 15.00 să fie adus de la puşcăria din Soroca Traian pentru a-l vedea ultima data pe tatăl său, deja în sicriu. A sosit sub convoi şi în cătuşe.

Încă când acesta mai era aşteptat, colega lui Victor Odagiu, actriţa Lidia Noroc-Pânzaru, care acum 40 de zile l-a petrecut pe soţul ei, regizorul Anatol Pânzaru, în ultimul drum, anunţa că Traian a comandat o coroană pe care era scris “Prosti papa!”

Tot ieri, cineva din anturajul teatrului baltean îmi spunea că inainte de a muri Victor, în oraş apăruse fosta lui soţie emigrata in SUA. Mă gândesc că a murit şi de dorul ei, pentru că a ţinut mult la ea şi a iubit-o şi mai mult. Ea însă, se vorbeşte, venişe la altcineva. 

 DE CE AM AJUNS SĂ CAUT SUSȚINERE LA STREINI?

11 septembrie 2006

Draga Rodicuta!

Îmi vine foarte greu să-ţi scriu aceste rânduri, greu pentru că nici nu ştiu cum să încep ca să nu te supăr. Îmi vine greu şi pentru că nu ştiu dacă trebuie să-ţi scriu şi dacă aceste rânduri te vor convinge că ceea ce simt eu de o bucată de vreme se numeşte nu altfel decât dor.

Tată, îmi dau seama că în discuţiile şi convorbirile pe care le-am avut atunci când le-am avut, am început-o nu cu ceea ce ar fi trebuit să fie. Îmi dau seama că ar fi trebuit să încep discuţiile nu cu morală, observaţii şi alte vorbe de genul celora de mai sus, ci poate cu o vorbă bună în adresa ta, cu o dorinţa de a te ajuta cumva în viaţa ta.

Rodica, îţi duc dorul. Sa ştii că îmi amintesc foarte des de tine şi mă întreb de fiecare dată de ce am ajuns să plâng şi să caut susţinere la streini. Să mă închid în găoacea mea şi să nu ştiu cum să procedez ca să nu fiu considerat cel mai rău om de pe pământ.

Mă doare foarte mult atitudinea ta din ultimele cateva săptamâni. Si dacă crezi sincer că această despărţire, această indiferenţa faţă de mine e în folosul tău, dacă mai simţi că-ţi va fi mai bine ţie în viaţa complicată care te aşteaptă, fără a ţine cont că undeva te plange şi iţi duce dorul un tată care te iubeşte aşa cum poate el să te iubească, dacă crezi toate aceste, Rodico, procedează în felul care-ţi dictează inima ta. Dar dorinţa mea ar fi să fii şi cu mine.

Nu-ţi cer sa-ţi schimbi părerea faţă de mama. E mama ta şi trebuie să o iubeşti aşa cum îşi iubeşte fiecare pui fiinţa care i-a dat viată. Dar te rog să ţii cont că exist şi eu. Eu, care sunt tatăl tău natural, si care acum, cand am ajuns la vârsta aceasta anevoioasă şi în situaţia în care m-am pomenit, sufăr şi din lipsa unei atenţii din partea fiicii. 

Multe ar fi de spus. Dar ceea ce insist să înţelegi este că sângele apă nu se face. Aşa cum la „Iarta-ma” se intâmplă ce se intâmplă, se va întâmpla odată şi în relaţia noastră. Mă tem că eu nu o să mai am timp ca să mă bucur de cele ce urmează a se întâmpla. 

Te iubesc Rodica, pentru ca eşti fiica mea multaşteptată şi pentru că nu e normal ca între tată şi fiică să existe nişte relaţii de felul celora care sunt în prezent între noi. Da-mi un semn de recunoştintă, Rodico, ca să nu regenerez în altul şi să am speranţa de a te iubi şi mai mult. Tata."